Nesfarsit.

Incep sa scriu un jurnal al tuturor filmelor pe care le vad incepand din seara asta, incluzand cel care tocmai s-a terminat.

Filmul Sunshine m-a determinat sa incep blogul acesta si asta pentru ca in el am gasit, lasand la o parte toate elementele ieftine de horror care au inceput sa apara spre sfarsit, un fir fragil de care m-am tinut de la inceput, cand de-abia se intrezarea, pana la sfarsit.


Lasand la o parte si povestea cu salvarea lumii, cu salvarea nevestei si copiilor, salvarea sinelui... un lucru pe care l-am vazut in film a fost intalnirea cu divinitatea. Cu sacrul. Nu se poate explica in cuvinte. Legatura am perceput-o inca de la inceput, cand a aparut prima replica care spunea, parafrazand, ca sursa de viata se stinge (Soarele). M-am asteptat atunci la un film in film. M-am asteptat ca povestea cu salvarea lumii sa fie o masca pentru ceva elementar, ceva care arde si sfaraie, ceva care trebuia spus in film si a imbracat o forma banala. Asteptarile nu mi-au fost inselate.

Asta nu il face sa fi fost un film excelent, realist vorbind. Insa cuprinde o mica particica din acel ceva divin care ne-a fost dat si pe care nu il mai vedem, ascuns in spatele ochilor. E asemeni, iar aici fac o analogie poate depasita, picturilor rupestre. Oamenii cavernelor doreau sa redea imaginea animalului, mai mult, doreau sa captureze esenta lui in desenele figurative de pe peretii pesterilor. Insa oricat ar fi desenat, creierul lor nu era capabil sa realizeze o copie fidela a realitatii. Imaginile sunt simple, insa pentru ei, cand inchideau ochii, animalul aparea viu, furios, fornaind, alergand. Pentru noi sunt acum doar niste desene decorative. Pentru ei, era indeajuns.

Sunshine este ca un desen rupestru a ceva ce cunoastem cu totii dar nu constientizam.

Acelasi sentiment l-am avut si cand am vazut Fountain.

Despre el, insa, alta data.

Pana atunci..


desenati... desenati...